Atingerea presupune un contact fizic și este una dintre modalitățile de a obține informații prin intermediul celor 5 simțuri de care beneficiem.

Jean-Louis Abrassart (1990), cercetător francez care și-a dedicat mulți ani studierii tehnicilor de atingere, afirmă că el privește trupul uman ca pe un mister al vieții și al prezenței omului pe pământ și îl studiază prin prisma situării sale între poli opuși (naștere și moarte, Cer și Pământ, întuneric și lumină), considerând abordarea sa ca o formă de spiritualitate ancorată în viață și trăită în și prin trup.

Dacă luăm în considerare faptul că pielea, care este un extraordinar organ senzorial, este considerată de cele mai multe ori ca simplu înveliș al corpului, putem să afirmăm că atingerea este foarte puțin studiată și cunoscută, atât din punct de vedere fiziologic, cât și al implicațiilor sale pe plan psihologic și, de ce nu, chiar și social.

Atingerea și societatea

În societatea actuală, educația susține funcțiile intelectuale în detrimentul dezvoltării senzoriale, ființa umană fiind astfel privată de contacte corporale corespunzătoare din punct de vedere cantitativ și calitativ. Satisfacerea nevoii de contact a trupului uman este fundamentală pentru dezvoltarea sa corespunzătoare.

Să nu uităm că, în mediul intra-uterin, fătul trăiește într-un univers de percepții tactile și senzații corporale care reprezintă singura sa realitate. După naștere, pielea constituie prima și singura cale de comunicare. Contactul matern îi conferă nou născutului siguranță, îl ajută să descopere mediul extern, îl susține în trecerea din mediul închis prenatal, la o nouă etapă în care treptat își va defini identitatea.

Atingerea este esențială pentru dezvoltarea copilului: este o dovadă de dragoste, de acceptare și recunoaștere, de atenție, sentimente necesare pentru a-și dezvolta simțul propriei identități.

Mai târziu, încep să apară deja interdicții. Copiii aud frecvent tot felul de cuvinte limitatoare ceea ce le stopează definitiv dorința lor de explorare, gustul aventurii și al cunoașterii noului, plăcerea contactului, senzualitatea, apărând treptat o mulțime de gesturi reținute, greșite sau stereotipe în relațiile sociale, afective și erotice. Și asta cu atât mai mult cu cât aceste interdicții s-au fixat mai bine în subconștient. Lipsa contactelor trupești și, mai ales, diminuarea importanței acordate dezvoltării senzoriale, face ca, în timp, omul să se închidă în sine, să-și diminueze mult sau chiar să își piardă capacitatea de a comunica cu sine și cu cei din jur. Din nefericire, simțului tactil i se acordă o importanță mult mai mică decât celorlalte simțuri.

Din punct de vedere social, atingerea presupune o apropiere, o anumită intimitate, pe când privirea, de exemplu, implică o oarecare distanță față de cei din jur sau anumite evenimente. Statisticile arată că insuficiența contactelor trupești poate fi un factor de risc în boli grave, izolarea și singurătatea fiind înregistrate în aproximativ 30% din cazuri (Anzieu, D., 1984).

Atingerea – stimulare senzorială

Embriologia ne demonstrează că pielea și sistemul nervos provin din același strat embrionar – ectoderma și în viața intra-uterină se diferențiază înaintea altor sisteme senzoriale. Faptul că epiderma conține un număr impresionant de terminații nervoase (aproximativ 720.000), face din piele organul senzorial cel mai important, ea fiind considerată de unii autori ca un sistem nervos în contact direct cu exteriorul (J-L. Abrassant, 1990).

Studiind repartiția fibrelor nervoase care părăsesc măduva spinării, se pot decela segmente din corp inervate de aceleași fibre senzitive, numite dermatoame și în care legătura funcționează de la exterior până la nivelul organelor interne. De aceea, orice contact fizic se repercutează asupra funcționării întregului organism; stimulările tactile jucând un rol esențial în dezvoltarea fizică și psihică a copilului, prin facilitarea achiziției de noi funcții (precum mersul, de exemplu), activarea sistemului hormonal, reglarea excreției, întărirea sistemului imunitar. Copiii lipsiți de contacte trupești prezintă tulburări ale dezvoltării somatice, perturbări ale unor funcții și probleme de adaptare socială.

Atingere și maturitate afectivă

În societatea actuală, atingerea este rezervată persoanelor pe care le cunoaștem foarte bine și le acceptăm în imediata noastră apropiere și/sau pentru anumite situații stabilite și acceptate convențional: atingerea maternă, relații amoroase, strângerea de mână în relațiile sociale, gesturi de consolare etc. De cele mai multe ori și aceste gesturi permise devin stereotipe, stângace, datorită unor rețineri. Și atunci, se pune întrebarea, este cu adevărat vorba despre un contact în aceste situații?

Atingerea fiind o dovadă de dragoste, recunoaștere și acceptare, atenție, ne este necesară pentru a ne dezvolta sentimente care să ne faciliteze formarea încrederii în noi înșine, formarea propriei noastre identități și conștientizarea propriei noastre importanțe în lume. În legătură cu acest aspect, Didier Anzieu (1984) face o interesantă legătură între funcțiile fiziologice și cele psihologice ale pielii.

Atingere și transmisie energetică

Pe lângă funcțiile sale fiziologice și psihologice, prin atingere se realizează și un schimb energetic.

Pielea reprezintă limita la care se termină corpul fizic și unde încep straturile subtile, nemateriale dar perceptibile. Unii cercetători, studiază atingerea pornind invariabil de la ipoteza existenței corpurilor subtile, pe care le regăsim în toate tradițiile spirituale și care explică pe de o parte raporturile care se stabilesc între fizic și psihic și cele dintre ființa umană și mediul său înconjurător, pe de altă parte. Practicile terapeutice tradiționale, mai ales cele orientale, vorbesc despre existența energiei vitale care circulă în și în jurul corpurilor noastre și despre modul în care atingerea (manuală, mai ales) stimulează această energie vitală.

Fotografiile Kirilian au reușit să pună în evidență existența acestei energii vitale și să demonstreze faptul că, în timpul unei atingeri terapeutice, există o transmisie energetică de la terapeut spre pacientul său.